De ce NU se iese în stradă pentru tăierea pădurilor de către austrieci ?

Până când omul cu drujba nu va avea senzaţia că i se taie respiraţia doborând un arbore, fiindcă tocmai din acel arbore îşi ia porţia de oxigen; pădurea va fi ameninţată…Casian Balabasciuc

Cum vor fi fost ţinuturile româneşti la începuturile cristalizării acestui neam ?

Frăţia cu codrul …

Molid, Frasin, Paltinu, dar şi Mestecăniş, Plopeni, Salcea, Ulma, toate sunt toponime din judeţul Suceava, indicând localităţi binecunoscute nouă. Şi hai să ne mai amintim de Mălini, de Dumbrăveni sau de Runc, ca să fie de acord că nu este doar o întâmplare mulţimea toponimelor amintind de pădure. Cu certitudine, aceste nume au rămas pomenirea peste vremi a primilor stăpâni ai acestor ţinuturi, dar şi ai altora de pe toată întinderea ţării : arborii. Chiar şi acolo unde pădurea nu este un element prea obişnuit în cotidian, au rămas din trecut nume ce aduc ecoul vechilor şi de multă vreme uitaţilor codri de care pomenesc izvoare scrise sau tradiţia orală, semn că ţara încinsă cu brâu de Carpaţi a fost din vremi imemoriale ţara pădurilor.

Cu circa 6,3 milioane de hectare de pădure, România s-ar situa după unii autori, undeva pe locul al II-lea în Europa. Practic 26% din suprafaţa ţării este împădurită, în vreme ce media europeană este de 27%. Acestea sunt doar nişte cifre şi cum noi, românii suntem de o bună bucată de vreme călăii lor, sau poate că o fi invers, dar încă nu ne dăm seama, o fi mai bine să ne întoarcem la vechiul răboj, mai fidel şi mai cinstit, la răbojul faptelor, care ne dojeneşte mult.

Destui sunt cei care şi-au pus întrebarea: cum vor fi fost ţinuturile româneşti la începuturile cristalizării acestui neam ? Şi părerile au fost multe şi diferite. Singurul lucru acceptat de toţi a fost că suprafeţele împădurite au fost mult mai întinse decât cele pe care le cunoaştem în prezent, unii, ca de exemplu Emil Pop afirmând că pădurile ar fi ocupat în acele vremi până la 70% din suprafaţa actuală a ţării.

Cu alte cuvinte, de atunci şi până în prezent s-au exterminat două treimi din păduri. Ne-a mai rămas doar o treime, adică acele 6,3 milioane de hectare. Să ne folosim iar de cifre. Dacă 6,3 milioane înseamnă o treime, două treimi înseamnă 12,6 milioane de hectare. Şi pentru că suntem tari la aritmetică, aşa cum arătam, împărţind 12,6 milioane de hectare la – să zicem – 1700 de ani ar însemna, brav popor român, că ai decimat în medie mai bine de 7400 de hectare de pădure pe an de la retragerea Aureliană încoace. Adică la fiecare doi ani a dispărut câte un posibil ocol silvic de pe harta ţării. Sunt doar nişte cifre, dar oare stă scris în legile firii omeneşti ca belşugul să aducă risipă şi nepăsare ?

Secole la rând ne-am lăudat frăţia cu codrul, care ne-a apărat de fiecare dată. S-au năpustit asupra noastră hunii, cumanii şi goţii ? Noi ţuşti în tufe ! S-au dat la noi turcii şi tătarii ? Noi buluc la pădure ! Ne-au fugărit ungurii, polonii sau cazacii ? In codru ne-a fost scăparea ! Ne-au ameninţat austriecii şi nemţii ? Tot după arbori ne-am ferit …

Cândva ţara aceasta era acoperită de pădure …
Ne-a mai rămas doar o treime …
Ultima … !

Natura acestei ţări ne-a ajutat să supravieţuim ca popor liber, deşi mare recunoştinţă nu i-am arătat niciodată. A devenit un obicei ca bogăţiile ei să le facem plocon feluriţilor muritori dintre vremi, străini sau autohtoni. Cu aur, sare, vânat şi lemn s-au cumpărat domnii şi dregătorii, bunăvoinţă sau indulgenţă de la mai marii lumii omeneşti, care, unde şi când vor fi fost ei. Iar obiceiul s-a perpetuat din generaţie în generaţie. Dramatic este însă faptul că fiecărei noi generaţii i-a rămas tot mai puţin din belşugul de altădată, din cauza puţinei chibzuinţe. Şi de fiecare dată probabil unii şi-au spus: „Nu e nimic, generaţia viitoare va şti să fie altfel”. Dar n-a ştiut.

Şi iată că azi, pe o hartă a pădurilor ţării putem vedea cu ochii noştri ce a însemnat pentru codru fratele său, românul. Dintr-o ţară a pădurii nu a mai rămas decât un arhipelag, şi acesta numai Dumnezeu ştie cât de stabil.

Cu certitudine, despădurirea ţării a avut aceeaşi intensitate în toate perioadele istorice. Aşa cum arată mari oameni de ştiinţă români, care au cercetat istoria pădurii româneşti, la începuturi populaţia fiind puţin numeroasă şi lemnul fiind ieftin căci exista din abundenţă, despăduririle au fost nesemnificative.

Abia din Evul Mediu a început o antropizare mai perceptibilă pădurilor. Şi iată că în dicţionarul limbii române ne-au rămas cuvinte, unele arhaisme, de care un popor cu adevăr civilizat ar trebui să se ruşineze după părerea noastră. Insă doar filologii ne pot confirma dacă avem sau nu dreptate. Sunt cuvinte care dezvăluie ce s-a întâmplat cu pădurea română şi cum de fost posibilă o astfel de reducere suprafeţei sale.

A lăzui * a despăduri, a defrişa Runc * curătură = loc într-o pădure, curăţat de arbori, pentru a cultiva Jarişte * loc pustiit de foc

Existau păduri imense. Mulţi cronicari străini sau autohtoni le amintesc cu oarecare spaimă şi înfiorare, ca hăţişurile acelea neumblate pentru mulţi însemnau primejdie.

Au rămas amintire pădurea Vlăsiei, Crasna, la sud de Vaslui, Cosminul, locuri de glorie ostăşească a unor voievozi. A rămas amintirea Teleormanului, nume cu rezonanţe turceşti, în turca veche însemnând „pădure nebună”, după cum şi mai recentul Deliorman.

Ce i-o fi făcut pe turci să personifice pădurea, atribuindu-i stare patologică specific omenească, nu ştim. Sau poate că nu pădurea era nebună, ci doar oamenii din preajma ei. Ni se pare o ipostază mai valabilă, deoarece pădurea nu mai există. I-a rămas doar numele şi oamenii.

Cert este că mulţi voievozi au permis supuşilor să ia în stăpânire acele terenuri acoperite de păduri, ba mai mult să-i încurajeze, împroprietărindu-i cu suprafeţele pe care le puteau defrişa. Acelaşi lucru I-au făcut călugării care pătrundeau tot mai adânc în păduri în căutarea tihnei şi care lăzuiau suprafeţele limitrofe schiturilor sau bisericilor, dorind tot mai mult teren pentru cultivat, dar şi pentru vii. Un astfel de loc este exemplificat de C. Giurăscu satul de podgorie Jariştea din Vrancea. Ce nu face omul pentru un strop de vin !

Tot nu ar fi fost mare pierdere din ţinutul păduros, lumea nefiind încă atât de multă. Cu timpul însă preţul lemnului a crescut, având mare căutare în Orient. In prefaţa la lucrarea „Pădurile României” a profesorului Chiriţă, C. Giurăscu arăta că „tot lemnul folosit la lucrările prilejuite de săparea canalului Suez a fost din ţara noastră. Ba chiar şi canalul Panama a consumat lemn românesc” …

Cu securea, cu sapa şi cu focul … * să înțelegi acest popor nu îți ajunge o viață … !

Fără dubii, naşterea unui om înseamnă neapărat apariţia unui producător, în schimb garantează un nou consumator. Politicile demografice, după vremi nu sunt neapărat dovezi de patriotism ale unor conducători de naţii sau grija acestora pentru tinereţea naţiunii. Înmulţirea omenirii înseamnă, în primul rând, lărgirea pieţii de desfacere şi în al doilea rând, ieftinirea forţei de muncă. Dar, pe lângă aceste aspecte, mai înseamnă şi devastarea naturii deoarece, precum bine spune una dintre legile lui Murphy, în vreme ce populaţia creşte, inteligenţa rămâne constantă. Şi iată că pădurile au devenit mijloc de recompensare. Mai întâi au fost făcute danii, apoi au fost folosite recompense pentru servicii aduse suveranului.

Au urmat împroprietăriri pentru cei care au luptat în războaie. Mai nou, sunt o posibilitate de obţinere de capital electoral. Trist rămâne faptul că dintre toţi acei care au beneficiat într-o formă sau alta de aceste daruri de păduri, prea puţini sau deloc au fost cei care le-au cruţat. Astfel că pe meleagurile cândva tihnite şi pline de foşnet de frunză au apărut negustori de lemn, avizi şi hrăpăreţi, abili şi necinstiţi, cărora uşor le-a căzut pradă românul proprietar de pădure. Turci, greci, arabi, evrei au cumpărat secole de-a rândul aproape pe nimic trupuri de arbori purtând sub cămăşi de scoarţă alte secole în care au ferit de moarte şi pustiire strămoşi ai românului vânzători de pădure. Dar cum banul este un obiect fără sentiment, nimeni nu a avut vreme să se gândească la nedreptatea făcută pădurii. Vechi documente arată cum s-au făcut defrişările masive : „Cu securea, cu sapa şi cu focul”, „cu securea şi cu foc şi cu muncă în arşiţă „, „… cu securea şi cu târnăcopul şi cu foc şi cu multă sudoare şi osteneală”.

La începutul epocii moderne, când au luat fiinţă ferăstraiele pe apă, gaterele, motoarele cu abur, despăduririle au luat un avânt colosal. Iar mai nou, chiar în anii aceştia pe care îi trăim şi îi simţim trecându-ne prin oase, ne-am putea făli cu un nou cuvânt adăugat noţiunilor de lăzuire, secătuire, jarişte: cea de „drujbăire”. Oricât am vrea să ne disculpăm, să căutăm şi să găsim argumente care să convingă de faptul că vrem binele pădurii, realitatea ne acuză. Este acuzată o naţiune : legi de genul legii nr. 18/1991, pot sta cu fruntea sus alături de actele emise de uitaţii voievozi ardeleni, munteni sau moldoveni, prin care îşi încurajau supuşii la defrişarea pădurii.

Dar pădurea contemporană nu este ameninţată doar de defrişare. Ea poate va mai rezista o vreme. In schimb plăteşte prin sănătatea sa din cauza unor activităţi ale factorului antropic. Păşunatul în pădure rămâne o activitate specific medievală şi iată că ne mândrim cu aceasta, ba chiar ne luptăm pentru menţinerea şi extinderea ei, deoarece este mult mai simplu să profităm de puţinul pe care îl produce natura decât să punem în funcţiune terenurile despădurite cândva tocmai pentru a avea păşuni.

Artificializarea pădurilor, echienizarea, modificarea brutală a compoziţiilor şi structurilor naturale în numele unor lucrări ştiinţifice ale căror efecte le poate vedea oricine doreşte cu adevărat acest lucru: doborâturi în masă, atacuri de ciuperci, pagube produse de insecte pe suprafeţe mari, etc.

Până când omul nu va accepta că oricât de bine pusă la punct este ştiinţa sa, de câţiva zeci de ani nu poate concura cu experienţa de milioane de ani a naturii, pădurea va fi ameninţată. Până când omul cu drujba nu va avea senzaţia că i se taie respiraţia doborând un arbore, fiindcă tocmai din acel arbore îşi ia porţia de oxigen; pădurea va fi ameninţată. Până când lacomul nu va pricepe că bogăţiile sale i-ar fi inutile într-un pustiu, pădurea va fi ameninţată. Cândva ţara aceasta era acoperită de pădure … ne-a mai rămas doar o treime … ultima. Casian Balabasciuc

* să înțelegi acest popor
nu îți ajunge o viață … !

Click to tweet: De ce NU se iese în #stradă pentru tăierea pădurilor de către austrieci ? * #defrişări #Schweighofer

Tags: Casian Balabasciuc, Civilizația și Cultura Neamului R⊕mânesc, Codrul secular Giumalău, Giumalău

Friday 22nd November 2024 © B2B STRATEGY ™