Munţii Rarău, pădurea neatinsă de topor Giumalău …

Pustnicii nevăzuţi din Muntele Rarău

* o experienţă în urma discuţiilor
cu peste 1000 de ciobani … !

Pustnicul Zosima

Pustnicul Zosima a murit de curând, în octombrie 2008, la vârsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a îngropat, în taină, într-un loc înalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre puţinii oameni care i-a cunoscut pe aceşti sihaştri cu aura de sfinţenie din munţii Rarău-Giumalău, care i-a văzut, care i-a auzit, care a fost îngăduit să urce până la ascunzişul lor din pădure. Mărturiile sale sunt halucinante: de pildă, acest pustnic Zosima şi-a “hotărât” exact ziua în care va muri, cu un an înainte. Şi-a săpat singur groapa, aşteptându-l apoi pe ucenicul sau în ziua prorocită, că să îl culce în mormânt şi să aşeze ţărână peste dansul. A spus să nu i se pună cruce deasupra, că să nu afle nimeni unde a fost îngropat. A dat canon cu limbă de moarte să nu fie dezvăluit locul îngropăciunii, pentru ca ucenicii săi din munţi sau eventualii pelerini să nu-l tulbure nici după trecerea dincolo. “Un om cu viaţă îngerească” a fost socotit schimonahul Zosima.

La fel pustnicul Nectarie, mutat la viaţa veşnică în anul 2002, pe când avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multă vreme înainte, fix în ziua pe care şi-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, înainte de a se aşeza în groapa proaspăt săpată cu mâinile. Şi-au mai fost! Mulţi alţi anahoreţi, cu duh puternic, din munţii aceştia, bucovineni, n-au vrut să rămână nimic pământesc după dânşii. Doar rugăciunile lor.

Pădurile Raraului şi Giumalaului sunt pline de asemenea morminte neştiute, de oameni îndumnezeiţi – unii poate chiar sfinţi – , dar şi de sihaştri vii (mulţi dintre ei tineri), ce-şi duc acelaşi trai auster, în gropi, sub pământ, chiar şi-n acest straşnic de geros început de an 2012. Pustnici mulţi şi doar într-un singur munte? Cine ar fi crezut …

Nimeni nu ştie astăzi groapa sihastrului Zosima. Nici măcar cei câţiva ucenici de-ai săi, care trăiesc ascunşi prin codrii din jur. O groapă peste care poţi să calci nepăsător, atunci când umbli după fragi sau ciuperci, prin cine ştie ce coclauri ascunse. Un singur om ştie locul acestor morminte … Unul singur cunoaşte aproape toate locurile unde trăiesc pustnicii nevăzuţi din Muntele Rarău : acest Ioan Baron, care, pentru viaţa sa cuminte şi pioasă, fiindcă a trăit el însuşi mulţi ani în singurătate, după toate regulile ascezei creştine, a primit binecuvântarea de la duhovnicii pustnicilor şi chiar de la Biserica Ortodoxă Română, de a-i vizita pe mulţi dintre schimnici, de a-i ajuta şi a le duce uneori câteva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legătură de azi cu lumea pustnicilor din aceşti munţi ai Bucovinei de miazănoapte. Fratele Ioan Baron. Cel căruia toţi călugării mănăstirilor din jur îi zic “îngrijitorul sihaştrilor”.

Fratele Ioan

Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron

În Câmpulung Moldovenesc, orăşelul cotropit de frig şi zăpezi de la poalele Munţilor Rarău, aproape nimeni n-are habar că acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund încă asemenea sihaştri ciudaţi, trăitori în sălbăticie. Aveam să-i întreb pe mulţi localnici dac-au auzit de aşa ceva. “În pământ?! Cine, Doamne iartă-mă, poate să stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica. Şi ziceau că nu ştiu, nu există. De Zosima încă se mai zvoneşte, datorită longevităţii sale, ca despre un călugăr teribil de bătrân şi “paranormal”, care bântuie de peste un secol pădurile dimprejur, cu părul şi barba până aproape de pământ, pe care unii l-au văzut că pe o fantasmă, căci el are capacitatea “de a se face nevăzut” (“când apare, când dispare printre copaci, nici nu ştii dacă-i om sau nălucă …“), nevoind să vorbească sau să vadă alţi oameni.

Se mai ştie că Rarăul e o veche şi însemnată vatră sihăstrească, încă din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril şi Sisoe, ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul, că din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astăzi? Tocmai astăzi?! Şi tocmai pe Rarău, acum, când se construieşte un drum european spre o pârtie imensă de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din ţară, şi când Rarăul a fost defrişat şi a început să se umple de mulţimi de turişti? …

Câmpulungenii sunt înstăriţi, au supermarketuri ca-n Bucureşti, merg în restaurante luxoase, la saună, fitness şi bazine de înot acoperite, mulţi muncesc jumătate din an doar prin ţări străine. Cui îi mai stă capul la ce se petrece pe sus, în negura pădurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios şi umil cu semenii, el însuşi iubitor de singurătate, căruia i-a plăcut de zeci de ani să cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, în căutare de comori ascunse sub pământ, dar şi de poveşti ale oamenilor. Asta e azi, “de profesie”, Nicolae Iurniuc – căutător de comori, cu-n detector de metale sau urmând indicaţiile bătrânilor de prin munţi. Lui i s-a întâmplat aşa, acum, nu de mult: l-a prins o furtună teribilă prin munţii Raraului şi, chiar când şi-a dat seama că se rătăcise, i-a pus o mâna pe umăr un om. De unde apăruse? Zice că “parcă din pământ”, în spatele lui. Omul i-a făcut semn să vină după dansul. L-a dus prin vifor până la o căsuţa singuratică din pădure, la ferestrele căreia ardeau câteva candele.

Copaci socotiţi sfinţi în Munţii Raraului * În faţa casei se află o troiţă, în spate se legăna o toacă de lemn, atârnată de un brad enorm. Bărbatul i-a pus hainele la uscat şi l-a aşezat la masă. Mămăligă, supă de zarzavat, hribi de pădure. Şi ceai. În cele două odăiţe de sus erau găzduite două femei, care arătau ca nişte maici. O singură dată au coborât şi, trecând pe lângă el, au ieşit până afară, unde au stat vreo două ore, apoi s-au întors. El le-a spus “bună seara”, dar ele nu i-au răspuns. Omul din pădure i-a zis că femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Că sunt două pustnice de la mănăstirea Petru Vodă, care s-au “zăvorât” să nu vorbească mai mult de şapte cuvinte pe zi, şi doar după amiază. Şapte cuvinte. El nu avea voie să le întrebe, să le zică nimic. Doar ele, uneori. Şapte!

I-a mai spus că acea casă a lui e făcută pentru drumeţi rătăciţi, dar şi pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor să se retragă în sihăstrie şi au nevoie de un timp pentru a-şi săpa bordeiele pe vreme urâtă şi-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar îi găzduia. Se numea Ioan Baron. Ce făcea el?

Le ducea mâncare sihaştrilor. Mergea zeci şi zeci de kilometri prin viscole şi ploi, cu traiste de merinde în spate (pesmeţi, mălai, orez, fasole, cartofi, toate cumpărate din pensia lui) pe care le lăsa în locuri anumite, la poalele povârnişurilor unde pustnicii îşi aveau ascunse chiliile subpământene, sau chiar până la bordeiele lor, dacă aceştia îi îngăduiau să urce. Le săpa el însuşi bordeiele – era mare meşter la asta -, le tăia lemne, atunci când trebuiau să mai aprindă câte un foc, în iernile grele. Ajuta peste tot, în tot muntele. Asta făcea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc că poate să mai vină acolo, la căsuţa lui. El mi-a povestit mie toată această întâmplare. Şi am hotărât să mergem împreună …

Călătorie în munţi

Reporterul şi călăuza sa * Drum greu, pe-o zăpadă tare ca sticla, de-a lungul albiei pârâului Valea Seacă, ce urcă spre munţi, chiar din mijlocul oraşului Câmpulung. După vreo opt kilometri, maşina nu ne mai foloseşte. Casele se răresc, e plăcut să le vezi, cu hornurile lor prin care ies vârcolaci de fum, la marginea pădurii. O ultima uliţă se termină, urcăm pieptiş. O pădure întinsă, “apocaliptică” parcă, pustiu îngheţat şi fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupţi de vânt, că după un război atoatepustiitor, sub un cer alburiu:

Poziţionare Marketing Strategic Giumalău Am trei pulovere pe sub haina groasă de iarnă, abia primită de la Moş Crăciun, şi mă-ntreb mereu cum or fi trăind însinguraţii aia acolo, în pustiu, la minus zece grade Celsius (şi oare chiar or fi existând?), dacă mie, după doar o oră de mers, îmi tremură bărbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment în care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uită în toate depărtările, neînţelegând parcă. Pentru câteva minute mi-e teamă că ne-am rătăcit, aşa cum a păţit-o şi călăuza mea, altădată. De frig mi-e frică. Cel mai mult de frig! Însă Iurniuc se mai învârte pe vreo câţiva zeci de metri, uitându-se cu mâna streaşină la ochi, şi-n cele din urmă îşi dă seama: da, acolo este! Undeva, pe celălalt versant. Nu se vede, fiindcă e ascunsă de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihaştri …

Cel ce vorbeşte cu sfinţii

E un omuleţ vânos, parcă fără vârstă, cu o cuşmă de oaie pe cap, un spiriduş al pădurii, ce ne sfredeleşte din cap până-n tălpi, zâmbind cu ochii lui micuţi şi rotunzi. Ioan Baron nu are barbă, nici plete călugăreşti. Mereu rade când oameni-i zic că “şi-l închipuiau altfel”, “mai monahal, aşa”.

Scorbura cu sihastre * Ce contează, a avut cândva, a avut şi barbă, şi plete, în anii cât a stat la mănăstirile Pojorâta sau Sihăstria, dar şi le-a tuns aspru, scurt, ca de ostaş, fiindcă nu i-a plăcut să i se zică “sărut mâna”, n-a vrut nicicând să fie “cineva”, să fie băgat în seama, ci doar să ajute din umbră, neştiut. Unii monahi îi zic şi azi “părinte”, iar el aproape se amuză – “habar n-am de ce-mi zic aşa!” -, însuşi Înaltul Pimen i-a propus să-l preoţească în călugărie, dar el este încă mirean, chiar dacă s-a desprins de mult de soţie şi cei doi băieţi ai săi, acum bărbaţi, cu deplinul accept al acestora, care i-au înţeles “dorul de singurătate”. Un “dor” pe care l-a avut încă din copilărie, care e “înnăscut”, crede, căci nu i-au plăcut niciodată aşezările omeneşti, nici oraşele, nici satele, niciodată!, ci s-a jertfit din greu să trăiască atâţia ani printre oameni, până când a hotărât că gata, şi-a făcut datoria, şi trebuie să sfârşească cu lumea pentru totdeauna.

De atunci a trăit mulţi ani complet singur, într-un bordei în pământ, de pe Giumalău, ducând întocmai acelaşi mod de viaţă că ceilalţi sihaştri. Tăcere şi izolare … Căsuţa în care stă acum i-au ridicat-o abia de curând credincioşii locului şi călugării mănăstirilor, că să se poată ocupa mai bine de toţi schimnicii pe care-i are în grijă. Un bun creştin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn şi două hectare de pământ, fără a cere nimic în schimb. Localnicii au nevoie mare de rugăciunile acestor sihaştri, de aceea îl ajută pe Ioan, în semn de preţuire pentru eforturile neostenite şi voluntare pe care acesta le-a făcut spre ocrotirea lor.

Ca un arhondaric de mănăstire arată căbănuţa de pe Rarău. Cu două chilii la etaj şi fratele Ioan la parter. Lui nu prea îi prieşte confortul acestei case. Se simte doar “un administrator”, deloc la locul lui, care stă aici doar “cu ascultare”. Zice că dacă ar fi după el, ar trăi mai departe tot în “groapă” (chilia) lui din vârful Giumalaului, unde “era aşa o linişte, din octombrie şi până în ianuarie nu vedeam om…“. Liniştea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zâmbind, poftindu-ne la masă, dându-ne mereu de-nţeles că nu trebuie urgent “să dăm raportul” de ce-am venit, chiar dacă ştie că o să-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri “delicate”, dar nu-l interesează asta acum, ci doar să ne lăsăm împreună pradă stării de bine că ne-am întâlnit, că îi suntem oaspeţi şi el gazdă. Căci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdată: bulz. Mămăligă aurie, aburindă, cu straturi de brânză ciobănească înăuntru. Înaintea mesei, o mică rugăciune. În sobă jarul tresare mocnit. Afară, viscolul loveşte în ferestrele căsuţei, din toate părţile …

O arătare a munţilor

Nu ştiu dacă ne-a plăcut în mod special pe noi, sau dacă aşa se poartă cu toţi pribegii ce trec prin munţi şi-l întreabă curioşi despre ce înseamnă pustnicia. Cert este că, până la urmă, a recunoscut… “Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima … L-am găsit, în ziua în care mi-a zis dinainte să vin, întins lângă mormântul sau şi aşteptând. Abia murise. Liniştit, moale, parcă s-ar fi cufundat într-un somn. Când l-am ridicat în mâini să îl pun în mormânt, am văzut că trupul lui era foarte uşor şi frumos mirositor.

Căbănuţa cu sihaştri * A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut în ortodoxie ca mare profet şi văzător cu duhul. Apropiat de-al lu’ părintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Împreună au fost “că o mănuşă”, la mănăstirea Rarău, dar Zosima era chiar mai în vârstă decât Daniil. S-a retras în munţi, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunişti, şi-a stat în stânci. Toată lumea a dat zvon c-o murit. După un timp, securiştii nu l-au mai căutat, iar el a rămas în pustie pentru totdeauna.

Eu l-am văzut abia prin anul 2000. E adevărat ce zice lumea: parcă “se făcea nevăzut” din calea ta. Ştiai că-i acolo, undeva, îi simţeai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Aşa îmi dispărea şi mie, la început. Pe urmă, poate că m-o cercetat el mai bine din umbră, şi-o-nceput să-mi mai apară mai mult. Avea un par maaare, roată-mprejur, îi curgea în vale, că o umbrela, roată. Parcă era o arătare a munţilor, cu cetină în par, cu frunze, cu barbă care-i ajungea până la brâu. Umbla în două beţe, nu vorbea cu oameni, puţini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o îngăduit lângă el, chiar dacă aveam blagoslovire de la mănăstiri şi duhovnici. Mereu desculţ, n-avea nevoie de hrană aproape deloc, merindea mea rămânea uneori aproape neatinsă, când veneam data următoare.

Da, am apucat să vorbesc cu el, m-a lăsat de câteva ori chiar în chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reuşit să-şi găsească, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot să vă zic asta, ce-am vorbit. Multe nopţi am stat lângă el, căci el vorbea numai noaptea. Atâtea vorbe cu duh, atâtea vorbe de folos! … N-aş vrea să vă zic. Sunt vorbe atât de puternice, că ar putea fi aşa uşor răstălmăcite… Mai ales dacă le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, să-mi permit să spun vorbele lui? Eu doar am făcut ascultare, am fost trimis sau chemat. Vă zic doar că a prorocit unele evenimente foarte importante pentru România şi lumea întreagă. De unde ştia toate astea el, care nu coborâse din muntele asta de peste-o sută de ani? A lăsat aici puţini ucenici, eu îi cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic şi încă unul … Degeaba întrebaţi. N-o să va pot duce la bordeiele lor, iarnă asta …”

Pe vârful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce albă, înalta, de piatră. Într-o nişă dreptunghiulară săpată în această cruce sunt băgate câteva lumânări, o sticluţa de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscată şi o candelă. Alături, pe piatră albă, e scris: “Nu luaţi uleiul de candelă şi chibritul. Aici se întâlnesc sfinţii pustnici şi se roagă pentru noi“. Într-adevăr, un loc de întâlnire. Doar câteva zile pe an, sihaştrii urcă din ascunzişurile lor spre crucea aceea, şi se roagă împreună. Stau acolo, unul lângă altul, sub cruce. Probabil cânta. Îi poţi vedea uneori, învăluiţi în ceţuri, de pe Mestecăniş, celălalt pisc, cu binoclul …

Femeile “zăvorâte”

Mereu mă gândesc: ce şansă a avut, totuşi, omuleţul ăsta ascultător să-i cunoască pe aceşti vestiţi anahoreţi cu vieţuire îngerească! Ce comoară trebuie să fi preluat de la ei în sufletul său!… Chiar călugării vrednici din mănăstiri îi vorbesc deseori cu reală invidie: “Mult ţi s-o dat, frate Ioane, da’ şi mai mult o să duci pe lumea ailaltă, pentru aşa noroc!…”. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sănătos, posedă o forţă fizică cam cât trei bărbaţi de vârsta lui, n-are nimic de pierdut. Îşi poate duce prin munţi sacii lui cu pesmeţi încă mulţi ani de acum înainte, nici nu-şi imaginează că asta ar fi vreo caznă. Şi când n-o să mai poată? Doar n-o fi o gaură-n cer. S-o găsi altul în locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cară.

În scorbura acestui copac se roagă pustnicele de la Petru Vodă * E formidabil cu cât firesc vorbeşte despre “vecinii” lui din munţi, inşi parcă desprinşi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi paşi de dânsul, nevoindu-se afară, în frig, după toate regulile severe şi străvechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, în căsuţa lui din înălţimi, parcă aluneci spre basm, prin vremurile cele dintâi ale pustniciei egiptene.

Într-adevăr, un Pateric viu sunt astăzi aceşti doi munţi apropiaţi, pe care el îi cunoaşte palmă cu palmă. Îmi arată pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munţi, anumite direcţii pe care le ia el către pustnici: “Acolo-s doi părinţi, dincolo alţi trei sihaştri La Piatra Roşie, la Pietrele Doamnei, la Slătioara, în codrii seculari … Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, şi-un părinte de 86 de ani stă şi acuma acolo, în pământ, băgat într-un cojoc de oaie, fără foc, fără nimic. Slaaab, făcut parcă numai din oase şi duh. Ce face acolo? Se roagă. Cu rugăciunea se hrănesc oamenii ăştia – au simţurile zăvorâte şi reuşesc să treacă cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrană sau apă. Pustnicul ăsta nu mi-a dat voie nici să privesc în odaia din pământ unde doarme şi se roagă. El e cunoscut prin mănăstiri, dar puţini au vorbit cu el, puţini îi ştiu numele. Se zice că unii nu reuşesc nici “să îl vadă”.

Că asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe în mănăstirile din munţi şi acolo să nu îi vadă nimeni. Trec printre oameni, printre fraţii mănăstirilor, iar aceştia nu-i văd. Stau la Liturghie în biserică, în umbra zidurilor, şi nu-i vede nimeni că sunt acolo. Da, mai există încă schimnici din ăştia şi azi, înfocaţi, care nu coboară din munte niciodată, acolo mor şi nici nu ştii c-au murit. Sunt veşnici. Femei sunt şi mai multe decât părinţi. Mucenite! În Rarău, numai eu cunosc cinci, la distanţe mari unele de altele. Femei cu viaţă foarte îmbunătăţită. Cu unele nu poţi vorbi decât în ziua de miercuri, o jumătate de ora. Atât.

În Giumalău sunt mult mai multe. Pustnice “zăvorâte”, retrase acolo de la mănăstiri mari, precum Dragomirna, Neamţ, Agapia, Vladimiresti-Galaţi, de la Piatra Fântânele – Năsăud, chiar fosta stareţă de la mănăstirea Pasărea din Bucureşti. Şi altele şi altele… Zeci şi zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douăzeci şi opt de pustnice. Acuma, în decembrie, am mers acolo, până la o maică bătrână, să o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o oră. Şi am înţeles de la ea că inc-au mai venit alte sihastre noi…”.

Chiar în timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit însuşi marele duhovnic Iustin Pârvu de la Petru Vodă, cu care e vechi prieten. I-a zis că îi va trimite două călugăriţe din Mănăstirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlău -, una absolventă de Medicină, alta de Teologie, femei ce vor să se pustnicească aici, în Rarău. De poimâine, fratele Ioan le va găzdui în căsuţa lui şi va începe să le sape bordeiele …

Urcuşul spre Rai

Treptat, îmi dau seama că nu degeaba îl “aleg” pe Ioan aceşti anahoreţi cu viaţă sfinţită. În primul rând, fiindcă ştie munţii …

A fost mereu acolo, între ei. L-au urmărit de atâta vreme, pândindu-l din întunecimile pădurii, i-au văzut faptele, comportamentul neprihănit, bucuria cu care se duce să ajute pe oricine, sfânt sau păcătos deopotrivă. De cincisprezece ani stă neclintit în pustietăţi, neabatandu-se un moment de la viaţa lui supusă şi creştină. A locuit cândva în oraşul Iaşi, peste o jumătate de viaţă, la apartament de bloc, perioadă pe care o consideră “crucea” sa, pe care a trebuit să o ducă. Când, prin 1998, a vrut să renunţe total la lume, familia a zis “bine”, dar nimeni n-a crezut că o să reziste singur acolo. “Ce, crezi că pustnicia e aşa, pentru oricine?”, i-au zis soţia, băieţii, prietenii. A coborât din tren în gară la Pojorâta şi s-a uitat la piscuri – sapte ore avea de urcat până la locul unde se hotărâse să-şi facă bordei. Şi, chiar când a pornit spre înălţimi, o furtună teribilă s-a năpustit asupra-i, cu gheaţă, cu ploi şi vânturi grozave ce-i răneau chipul, cu brazi smulşi din rădăcini, picând împrejurul lui. De câteva ori şi-a spus: “Nu o să pot ajunge sus! Ce-ar fi să mă întorc în gara aia, să plec înapoi la Iaşi?”. De câteva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai întors.

Trei ani în mănăstire, cinci în bordeiul de pe Giumalău. Forfota mănăstirii, obştea, nu prea i-au plăcut. În schimb, zice că anii petrecuţi în singurătatea friguroasă a bordeiului sau din munţi au fost fără îndoială cei mai fericiţi ai vieţii. Mai mult decât fericiţi – sublimi, dumnezeieşti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape în piatră. Trei sferturi băgată în pământ, camuflată cumva, cu-n acoperiş pe care-a apăsat pământ şi muşchi, că să nu fie observată, din orice direcţie ai veni. Înăuntru, pe-un perete, a bătut într-un cui un carton cu regulile lui de asceză, Pravilă Sfântului Vasile şi a Sfântului Antonie cel Mare. Şi a pornit să trăiască în curăţie şi simplitate, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna.

În prima iarnă, chiar dacă ar fi vrut, nu s-ar fi putut întoarce. Şi-a luxat grav un picior în pădure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zăpezi. În ultimele două săptămâni, nu mai avea nimic ce mânca, începuse să scormonească prin pământ, să roadă scoartele copacilor. Spre primăvară, când l-au văzut călugării de la Pojorâta, coborând şchiopătând spre mănăstire, s-au mirat foarte: “Cum ai rezistat, omule bun?!”. Dar el venea zâmbind, abia aşteptând să-şi ia ceva merindă şi să urce înapoi.

Zice că următoarele ierni n-a mai simţit nici lipsuri, nici însingurări. C-a stat acolo, în bordeiul lui, ca-ntr-o altă existenţă, paradisiacă, pe care doar o bănuise c-ar putea fi, dar niciodată atât de la îndemână. “Va spun: eram deasupra lumii … Vedeam privelişti care te ameţeau cu frumuseţea lor… Uitai de foame, de frig. Munţii ăştia … Frumuseţea pură, curată. Ştiam deja toate animalele care-mi erau vecine, mă uităm prin gemuleţul ăla prăfuit de la bordei şi vedeam căprioare, mistreţi, lupi, trecea ursul chiar pe lângă bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dară … De nimic nu mă temeam, animalele parcă îmi erau prieteni. Şi reuşeam să mă rog la Dumnezeu… nu ştiu cum să va zic … cu bucurie! Fără nici un efort, fără trudă. Puteam cuprinde cu mâinile toţi munţii! O bucurie pe care n-am trăit-o nici când am fost copil …“.

Maica fără nume

Adevărata rugăciune a învăţat-o de la o femeie. O pustnică ce trăia nevăzută prin pădurile Giumalăului, considerată prin mănăstirile împrejmuitoare “foarte specială”. Într-o zi, stareţul de la Pojorâta a trimis pe cineva după Ioan, să-l cheme din munte. “Frate Ioane”, i-a zis, “eu ştiu că dumneata cunoşti munţii ăştia mai bine decât noi, călugării. Avem mare nevoie de o maică, s-o cunoaştem, să ne dea şi nouă o vorbă de folos, că sunt timpuri grele pentru mănăstiri acuma.

Cabana fratelui Ioan * N-are nume. N-ai vrea să te duci dumneata să o cauţi, să-i spui că noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce să zică? A zis da, n-a cârtit. Era un sfârşit de toamnă, pe la mijlocul Postului Crăciunului. La ieşirea din mănăstire, un părinte duhovnic s-a apropiat de el şi i-a spus: “Vezi că dacă nu ţi-i dat s-o găseşti, n-o s-o găseşti pe maică aceea. Chiar dacă va fi lângă ţine, tu tot n-o vei şti. Trebuie să porneşti cu post, cu rugăciune multă. Să te învrednicească Dumnezeu, căci nu oricui “i se arată” sihaştrii ăştia cu viaţă nelumească…”. S-a dus chiar în ziua aia. Se gândea c-o va găsi repede, poate-n cel mult câteva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalţi sihaştri pe care-i cunoştea, cam prin ce parte a muntelui ar putea să fie. S-a dus chiar în ziua aceea …

Patru ani de zile a căutat-o … patru ani, zi de zi, dintr-o parte în alta a Giumalăului. Culme cu culme, vâlcea cu vâlcea, peşteră după peşteră. “Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu ştiu câte perechi de încălţăminte, ploi, viscole, oboseală, foame … Pe râpe, prin desişuri neumblate, pe munţii cei mai de sus.

Într-o vreme, mi-am zis că nu sunt vrednic, că Dumnezeu rânduieşte să nu o găsesc. Şi totuşi, erau unele zile în care parcă “o vedeam”, simţeam că trebuie să fie acolo, undeva, imediat în preajmă, că mai e doar puţin şi trebuie să o văd. Nu ştiu cum să explic. Parcă o ştiam că-i la doi paşi şi mereu îmi scapă. Poate că ea m-o fi văzut mereu, în toţi anii ăştia, şi n-a vrut să-mi iasă în cale. Nu ştiu. Poate mă observa aşa, m-o pus la o probă, să vadă cât rezist, cât mai am răbdare să umblu de nebun prin munţi. Mă întorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abătut.

La un moment dat, m-a prins urâtul. Urâtul, ispita grea. Era un început de iarnă, trei săptămâni a fost numai burniţă şi ceaţă, udeală în aer, nu vedeai la doi paşi. Dăduse un urât peste mine, că nu mai ştiam ce să fac, nu-mi găseam locul, turbăm. Mă învârteam prin jurul bordeiului, îmi găseam motiv să fac ceva, să merg după lemne, să-mi fac nişte mâncare, dar parcă nimic nu avea rost. Şi, într-o seară, cum stăteam eu aşa afară, în faţă bordeiului, vai de capul meu de mâhnit, numai ce aud un fâsâit prin tufişuri şi văd o umbră cum se mişcă pe acolo. Am zis că-i ursul, o sălbăticiune ceva, că cine putea să fie în vârful muntelui, pe ceaţă şi burniţă aia? Am pus mâna pe târnăcop. Şi-atunci văd umbra cum se opreşte lângă un brăduţ. M-am uitat mai bine: o femeie, o maică. Mi-am făcut cruce. Cum a putut ajunge până aici? … Se uita la mine, eu la ea, cu târnăcopul în mâna. Parcă împietrisem. La un timp, maica se apropie şi zice: “Doamne ajută”. O întreb: “Nu sunteţi cumva maică fără nume?”. Ea, c-o voce aşa, pierdută: “Nuuu, îs o biată maică rătăcită pe-aicea…”. Eu ştiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu mă mai înşelai aşa uşor. Zic: “Nu, n-ai cum să te rătăceşti, ai venit pe-o potecă pe care n-o ştie nimeni în munţii ăştia! …”.

Fratele Ioan şi pustnica Serafima, venită din Rusia

Şi-n sinea mea mă tot gândeam că s-o fi făcut Diavolul în chip de maică, ca să mă ispitească. Când vezi aşa, o femeie singură noaptea, în vârful muntelui, ce să mai crezi? Citisem şi prin cărţi despre diavoli care iau înfăţişări de femeie, de călugăriţe, tot felul de năluciri … Parcă mi-era şi frică. Ea era palidă la faţă şi tot venea către mine. “Da’ de ce tot te dai în spate, de ce te temi?“, zicea. Mă dădeam în spate, spre bordei, şi parcă simţeam că n-are cum să-mi facă nici un rău, îmi dădeam seama undeva înăuntrul meu, dar tot mi-era teamă. Cumva n-aş fi vrut să plece, da-mi era şi ruşine să-i zic că mi-e frică. Când a ajuns mai aproape de mine, maică mi-a şoptit: “Ai ispite, nu? Ţi-e tare urat aicea, saracutu’ de tine …”.

Am lăsat târnăcopul jos, mi-a căzut din mână. Ca paralizat am rămas. Şi am izbucnit în lacrimi. Am pus capul în piept, şi stăteam aşa, plângând, în faţa ei. Eu cred că nu am plâns niciodată în viaţă în felul ăsta, cu lacrimi multe. Când am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe după umeri şi m-a dus încet, să intrăm în bordei. “Hai la rugăciune”, a zis. “Hai la rugăciune…”, că o mamă.

Doi ani de zile am stat cu ea în sihăstrie. M-a primit în bordeiul ei, unul micuţ, pitit sub o stânca pe lângă care trecusem de atâtea ori până atunci. Şi acolo a început ea să îmi spună, câte puţin, despre ce înseamnă rugăciunea “cu toată fiinţa” … Trei-patru ore aveam de mers până la dânsa, seară de seară, prin pădure. Ajungeam frânt de oboseală, uneori numai ca s-apuc să mă uit la ea câteva clipe. Atât. Şi apoi mă întorceam iarăşi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea stătea doar în metanie şi rugăciune. Nu dormea. Parcă era total ruptă din lumea asta. Şi se ruga … cu lacrimi. Plângea la rugăciune acolo, în grota ei, în frig. N-am văzut niciodată ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie să-ţi fie ruşine niciodată de lacrimile tale, domnule. Niciodată! Patru ani de zile am căutat-o pe maica cea sfânta. Patru ani! Ea este încă acolo…”, şi-mi arată cu mâna, prin fereastră, spre culmile învolburate de zăpezi ale Giumalăului.

[ Cei ce îşi prorocesc moartea … ]

Click to tweet:

Cei ce îşi prorocesc moartea …
* pustnicii nevăzuţi din Muntele #Rarău
* #Giumalău #povesteanoastră
* #Ortodoxie / #BOR

Copilul tău trebuie să viseze … 8500 de ani de continuitate ...

Prostituţia, adevăratul brand de ţară @ Nadia Comăneci
România în antichitate
{ chemare acasă }
Gârla Mare 1600 – 1150 î.Hr.
Codrul secular Giumalău * from the Black Forest to the Black Sea
Imperiul GETIC

Tags: , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

More in R⊕Mania's Lost Heritage
Imperiul GETIC pe timpul lui BUREBISTA
Imperiul GETIC

În căutarea moştenirii pierdute ... Imperiul GETIC * Harta comorilor getice

Ilie Nastase Romania
World Travel Market 2016

Are România o problemă de poziţionare ?

Close